Pages

Tuesday, September 25, 2007

Scrisoare catre doamna diriginta

Doamnei diriginte (Sc. Gen. Nr. 1 "I.G. Duca", Petrosani)

As vorbi de blesteme daca in aceste cazuri nu ar fi asa de crude. Blestemele noastre, doamna diriginta, cele pe care le-am trait acolo, impreuna, si cele de care suferim acum. Cum altfel sa le spun? Cum altfel sa incep sa le numesc?

***
Am fost o generatie blestemata. Va uitati la noi cu ochi mari, deseori in lacrimi, si ne repetati "Eu imi iau mana de pe voi! Cu voi nu se mai poate!" Si apoi, cu indoita energie, ieseati din clasa, si in spatele unor usi inchise, unde noi nu aveam acces, va luptati pentru cauza noastra.
Va tin minte mainile acoperite de praf de creta, cu unghiile cu striatii adanci, care bateau in banca mea in timp ce ne predati. De felul cum, cu confuzie in priviri, imi dadeati inca o nota de trecere, fara sa reusiti sa intelegeti de ce nu stiu. Cand mi-ati descoperit secretul, in mod miraculos am fost scutita de orice intrebare de gramatica si imi notati numai nenumaratele raspunsuri de la literatura.
***
"Unde fugiti sarmanilor? De cine fugiti?" ne intrebati, framantandu-va mainile si calcand apasat, cand politia ne recupera din (inca o) escapada de-a noastra in varf de munte, unde ramaneam izolati cu zilele. Cu atitudine de caini incercuiti, cu ochii mari si nasucuri reci, priveam indarjiti si refuzam sa dam orice indicatie despre "a cui a fost ideea" sau cine ne era complice si ne aducea mancarea.
Cand, in timpul orei, Cristi incepea brusc sa planga cu sughituri undeva in spatele clasei, eu ii urmam cu un plans tacut si chinuit, iar apoi, pe rand, fiecare incepea sa planga in felul sau, va opreati lectia, va picau mainile nepunticioase pe langa trup si ramaneati sfarsita la catedra.
Ne priveati cu mila si cu teama pentru viitorul noastru. Nu puteati nici dumneavoastra sa intelegeti de ce atata blesteme.
Cristi a picat in timpul orei de geografie. Bause prea mult, luase si pastile. I. se cresta pe brate. Mai tarziu a baut si ea un pumn de pastile cu vodka si plangea dupa mine ziua in amiaza mare "Ana nu ma lasa in intuneric! Tu nu vezi ce bezna e? Nu pleca!!!".
Blesteme. Blesteme.
Aveam 12-14 ani. Uneori ma intreb daca protagonistii acestor amintiri au fost copii.
Ati luptat ani de zile sa nu ne mutam din clasa in clasa, pentru ca Cristina vroia si ea sa vina la scoala cu noi. Pentru ca nu ne-au inteles, ne-au obligat sa ne mutam in continuare. Pauza de pauza, cu randul, o luam pe Cristina in brate, ii duceam cartile si scaunul special, si mergeam toti intr-un grup compact prin imbulzeala de pe scari, sa o protejam.
Eram uniti in jurul ei. Nu caram pe brate un coleg pentru ca nu aveam de ales. Ci pentru ca si ea era a noastra, o duceam pentru ca nici nu concepeam sa nu facem asa.
Cand au intrat in clasa si ne-au spus ca a murit Cristinuta, ati scos un urlet si ati inceput sa plangeti in hohote. Nu am inteles atunci.
Mai tarziu am aflat ca ati avut si dumneavoastra o fetita care a murit intr-un accident de bicicleta.
Iar acum, blestem. V-a murit si Bogdan. Doar 21 de ani. Alt accident de masina.
Condoleante? Mi se pare prea putin.
Si cum ne zicea I. in acei ani:
Inimilor ranite: umbra si tacerea!
MAREA MANASTIRE, FRANTA

2 comments:

andreea said...

naspa

Anonymous said...

randurile astea iti ajung la inima:|