Gut Symmetries - Jeanette Winterson

When we killed what we were to become what we are, what did we do
with the bodies? We did what most people do; buried them under the
floorboards and got used to the smell.

Written on the body a fost prima carte pe care am citit-o. M-a fermecat, dar eram inca nesigura. Daca a fost doar o sclipire? Ceva trecator?

Apoi am citit Gut Symmetries si am stiut ca nu e vorba despre un accident ci despre o constanta. Despre o scriitoare dureros de lucida si taioasa. Despre o femeie puternica si analitica. Despre scriitorul cel mai apropiat de sufletul meu.

This is the difficulty. Now that physics is proving the intelligence of the
universe what are we to do about the stupidity of human kind? I include myself.
I know that the earth is not flat but my feet are. I know that the space is
curbed but my brain has been coordoned by habit to grow in a straight line. What
I call light is my own blend of darkness.

Gut Symmetries este o carte dificila si intortocheata.

Ea se indragosteste de el. El se joaca cu soarta si ea o cunoaste pe nevasta lui. Ele se indragostesc. Se indragostesc una de alta. Ea trebuie sa aleaga si e confuza. Ei incearca sa-si salveze casnicia. Chiar daca in trei. El o mananca pe ea (si nu este o figura de stil).

I have become my own pornographer. His body. Her body. My body. Unseparated,
twisting, dark. The grinning collusion of skulls boned in lust. The silent
gravity-gone somersault of she on he on she. There we are, the infernal
triangle, turning in the lubricious air, breast, cock, cunt, oversized inflated
parashutes of skin.

De ce alege Winterson un triunghi? Pentru ca un triunghi este mai interesant decat o linie dreapta. "Este o chestie de geometrie!" dupa cum marturiseste autoarea.

Romanul te solicita la fiecare pagina din cauza nenumaratelor definitii fizice, a numeroaselor simboluri si a trimiterilor spre cabala. Cred ca aici Winterson a dus metafora spre un alt nivel, desi urmeaza un prea dificil drum al postmodernismului care risca uneori sa indeparteze cititorul neexperimentat.

Dar sa ne intelegem: Winterson isi alege astfel singura cititorii! Nu este o carte pentru cititorii grabiti, cititorii de vacanta. Este un roman atat de dens incat esti nevoit sa te opresti la fiecare pagina si sa te lasi cuprins in adancurile lumii ei fermecate.

I hardly cared that sharing had come to be spelled capture. Intelectually I was emancipated. Emotionally I still lived in a seraglio. I had been waiting for my prince to come.

Si da, este vorba despre dragoste. Despre frumusete si dragoste.

Walk with me. Walk the ancient history of his body, recorded in quasars, erupted in light. Kiss him and I kiss the full of him and the dust of him. Touch him where he is firm and my hand passes through into empty space. Love him and I love this man, this body. Love him and I love star-dust and light.

What corner of my insect world does pain not posses? The
walls are smeared with it, sticky, slightly sweet. Pain is as total as a
lover.


What kills love? Only this: neglect.
I knew I was neglecting myself. Oh not in the ways taboo to modern religion: leaving my hair as the inside of a rabbit hutch; choosing clothes that hang as though they had started life as a horse blanket. My hand don't shake when I read the morning paper and when I take my make-up off I don't look like a red-eyed
warewolf either. I eat well, drink modestly, exercise to prevent my thighs from
swimming into two seals. I read, think, work hard and my blood pressure is
average.
Was there nothing else?
There was: a woman whose face collides with mine in the mirror. I know she wants to speak to me but when she bends forward to whisper, she has no mouth.


I've lived my life like a serial killer; finish with one part, strangle it and move on to the next. Life in neat little boxes is life in neat little coffins, the dead bodies of the past laid out side by side. I am discovering, now, in the late afternoon of the day, that the dead still speak. Past? Present? Future? The language of the dead. Totality of time.


I do not want to spend the rest of my life as a volunteer member of the FBI. Where did you go, who did you see, what did you do today dear? I would love you as a bird loves flight, as meat loves salt, as a dog loves chase, as water finds its own level. Or I would not love you at all.

Jeanette Winterson scrie condensat si cu forta. Se joaca cu metodele narative cu naturalete si nu transpare nicaieri o singura nota de falsitate sau o singura scapare stilistica. Impecabila. Si naucitoare.

Will you understand? I am not sure that I understand myself. Give me your hand. Put it to my mouth. Kiss you. Tongue, teeth, language. My word forming bubbles under your fingers. Water and air. Hope. I want to tell you...and so I go diving for the words, bringing them back in glittering nets, spilled over our feet as we stand amazed at the sea.

Dar este mult mai mult decat atat. Jeanette Winterson este forta pura. Priviti si intelegeti la ce ma refer.

Votat!

Totul a inceput brusc cu 2-3 luni inainte.

Primul semn a fost cand firma care lucra la canalizare in spatele blocului a venit hotarata si a finalizat lucrarea in 2 zile, dupa ce o abandonase vreo 2 luni.

Muncitorii au pus atenti pamantul la loc, au asezat in ordine placile uriase de beton care erau lasate acolo de izbeliste de la constructia blocului si ....stupoare! Au plantat gazon!!!!

Acum doua zile aud zgomot in spatele blocului. Arunc o privire pe geam si raman cu privirea pironita de uimire: lucratorii primariei au venit sa ude gazonul plantat!!! (gazonul din spatele blocului dintr-un cartier marginas, in zile in care se anunta inundatii!)

Pe strada pe care locuiesc nu exista iluminat public. Si fiind chiar langa parc era intuneric bezna. Bezna! Mai intai s-au pus felinare in parc si apoi s-a pus si pe strada. Straduta care la sfarsitul lui 2007 arata...de fapt era prea intuneric sa se vada... a devenit o straduta decenta (numai noroiul o strica!)

Parcul a mai fost imbogatit cu banci noi, cosuri de gunoi si un tarc cu iepurasi in timpul Sarbatorilor de Paste!

Vara trecuta s-a peticit strada Cluj. Zile in sir circulatia fost infernala. Cand am vazut intr-o dimineata ca au inceput din nou sa peticeasca strada, mai sa ma iau cu mainile de cap. In seara aceleasi zile lucrarea era gata si dadusera drumul la trafic. Intr-o zi!

Calea Iosif Bulbuca (de mult vreau sa intreb asta: "Who the fuck is Iosif Bulbuca???") este in constructii de mult timp. Ma rog, jumatatea dinspre iesirea spre Buzias. Cat a durat? 1 an? Mai mult? A doua jumatate - cea dinspre Spital - este gata intr-o luna.

De cand m-am mutat in Timisoara (2002) nu am putut circula pe Bvl. Liviu Rebreanu. Incredibil, dar de putin timp s-a dat drumul de curand la circulatie si acolo.

Daca asta iarna orasul era atat de sarac si de trist incat nimic nu trada ca ne aflam in perioada sarbatorilor, primavara a fost sarbatorita cu lalele, panselute si in general multe, multe flori. (vedeti la Richie cum arata centrul)

***

Se fac drumuri, se planteaza flori, se vopsesc strazile, se amenajeaza parcurile se cumpara autobuze Iveco, Skoda si Mercedes cu aer conditionat, se pun semafoare si peste tot orasul pare pregatit de sarbatoare.

Si probabil va intrebati ce ma nemultumeste. Ei bine, TOT!

Cand vad lalelele ma bucur de priveliste, dar simt o furie ce colcaie in mine si sta sa explodeze. De ce doar acum?

De ce acum avem bani de lucrari mari, avem timp sa plantam si floricele, sa vopsim si strazile si de atatia ani Timisoara statea sa se darame si arata mai anost decat un oras comunist.

De ce anul trecut Parcul Rozelor era un teren arid fara urme de trandafiri si acum orasul e plin de trandafiri? De ce? De ce?

Pe punctul de a-mi pierde cumpatul si de a ma isteriza usor, trag aer in piept si va zic cu hotarare: pentru toate astea, pentru nepasare si pentru nesimtirea cu care incearca acum sa ne prosteasca, eu nu merg la vot!

Nu merg la vot nu din comoditate si nici nu vreau ca absenta mea sa fie interpretata ca un vot de blam. Urasc pana ce si termenul!

Dar consider ca indiferent pe cine as vota rezultatul ar fi exact acelasi. Nicio schimbare. Nicio sansa de schimbare. Pentru ca indiferent cine o sa iasa va fi la fel de bine. Si la fel de rau.

Cele o suta douazeci de zile ale Sodomei sau Scoala Libertinajului - Sade

Am inceput lectura acestei lucrari mamut cu mult curaj si nonsalanta. Citind primele 20-50 de pagini eram stapanita de un fel de uimire amuzata in ceea ce priveste libertatea limbajului, a scenelor, a gandurilor si chiar a faptului ca asemenea fapte au fost vreodata asternute pe hartie. Trecand de 100 de pagini, amuzamentul a disparut total si eram mai degraba stapanita de senzatia ca deschid insasi cartea ororilor iadului.

Cele o suta douazeci de zile ale Sodomei a fost scrisa de Sade in 37 de zile, in timpul detentiei sale in Bastilia in 1784. Precipitarea evenimentelor se rasfrange direct si asupra romanului: daca in prima parte avem o descriere elaborata a fiecarei zile, ultimele 3 parti sunt transformate doar in niste liste in care sunt insiruite cazne sexuale. Din acelasi motiv regasim de multe ori in text note si trimiteri pentru verificarea unor informatii. Spre disperarea lui Sade, lucrarea este considerata pierduta, dar manuscrisul este gasit si publicat in 1904.

Povestea este simpla (si putin importanta): patru “libertini” ai secolului XVIII se retrag intr-un castel izolat impreuna cu o mica armata de sclavi sexuali. Sade se ocupa de crearea unui program al desfraului, cu un simt organizatoric aproape deplasat. Fiecare zi are un orar fix dupa care se desfasoara activitati bine stabilite, cu caracter ritualic. De asemenea, se face o atenta impartire a atributiilor fiecarei victime, se fixeaza date pentru ceremonii (nunti improvizate, deflorari), se enumera cu rigurozitate chiar si culorile panglicilor care sa distinga supusii.

Serile zilelor Sodomei erau destinate povestitoarelor, care redau la randul lor un adevarat Decameron al deviatilor sexuale. Aceste deviatii, sau “pasiuni”, sunt impartite in patru grade (aferente fiecarei parti), in functie de gravitatea lor. Daca printre “pasiunile” de gradul intai cea mai grava este coprofilia, cele de gradul patru se refera exclusiv la bestialitate, torturi si crime.

Cele o suta douazeci de zile ale Sodomei este fara indoiala un roman greu digerabil si sunt sigura ca isi are numerosi critici. Tocmai repetarea incapatanata si crescand in brutalitate a acestor scene sexuale grotesti ii creaza romanului uriasa sa forta moralizatoare. In viziunea lui Sade, libertatea sexuala este data de putere si de forta sadica (de aici si etimologia termenului) de a-l suprima si chinui pe cel slab.

Dar mai mult decat atat, Sade ne face inca sa ne punem numeroase intrebari.

Daca aceste scene chiar s-au petrecut?

Ar fi avut ocazia, contextul, conjuctura sa se petreaca?

Sunt oameni care gasesc placere in asemenea acte?

Sunt aceste acte doar rezultatul desfraului secolelor trecute sau s-au perpetuat?

Se intampla si in jurul nostru, ascunse dupa jaluzele trase sau geamuri fumurii?

Am devenit mai rafinati, mai pervertiti sau mai brutali in preferinte?

Si mult mai important decat atat, trecand de la preferinte sexuale la viata cotidiana: cati dintre noi ne exercitam puterea intr-o forma sadica pentru a ne atinge scopurile?

Earl Grey

Earl Grey este unul dintre cele mai populare ceaiuri din lume si cu siguranta unul dintre ceaiurile cel mai des preparate la mine in casa.

Povestea spune ca ceaiul a fost adus in Europa de al II-lea Earl Grey, care l-a primit cadou de la un mandarin caruia - legenda spune - i-a salvat viata.

Ceaiul Earl Grey traditional este un ceai negru, puternic aromatizat cu ulei de bergamota - un citric asemanator cu lamaia si mandarina.

Exista multe discutii privind "culoarea" ceaiului - desi azi Earl Grey este prin excelenta un ceai negru, multi sustin insa ca acest ceai trebuie sa fi fost verde la origine, luand in vedere ca este din China.

Negru sau verde, el naste si un alt tip de controversa: se crede ca ar fi fost unul dintre cele mai proaste ceaiuri din punct de vedere calitativ, salvate doar de aroma puternica a uleiului de bergamota. De aceea se si recomanda cumparatorilor sa verifice calitatea frunzelor aflate in compozitia ceaiului.

Twinnings (de care am mai vorbit si de care ma bucur enorm ca au aparut si la noi) au si o varianta feminina a ceaiului - Lady Grey. Acest ceai are o aroma de citrice mai puternica, uleiului de bergamota li se adauga aroma de portocale si de lamaie.

Din pacate inca nu l-am vazut si la noi.

Ceaiul Earl Grey este un ceai puternic aromatizat, proaspat si revigorant.

Fiind ceai negru nu recomand sa-l consumati seara, iar din punct de vedere culinar este delicios la micul dejun - fie cu sandwichuri cu branza, fie cu dulceata.

Enjoy! :)

Basmul modern

Bineinteles ca toti credem in iubire. E ceea ce ne salveaza, ceea ce face sa credem ca exista speranta, ceea ce ne face sa punem in practica lucruri de care nu am fi fost capabili vreodata.

Iubirea ne da forta si ne alina. E ceea ce ne transforma.

Iubirea este basmul nemuritor.

Toate basmele au la baza iubirea, iar toate incercarile eroului/eroinei aduc dupa sine implinirea prin iubire. Dar ce se face omul modern care trece de vasta basmelor si mai are totusi nevoie de ele?

In afara de incrustarea lor adanca in subconstientul fiecaruia dintre noi (fiecare femeie viseaza un Fat-Frumos, fiecare barbat viseaza o zana), alimentarea lor in spirirtul modern se face intr-un mod destul de simplu: prin filme.

Citind deunazi schema lui Propp privind structura basmelor, am recunoscut cu usurinta linia oricarui film de dragoste:

Situatia initiala: "A fost o data ca niciodata" o fata/un baiat singur si nefericit.

+ agentul magic

Si acest erou al nostru are cu siguranta ceva ce sa-l deosebeasca de restul muritorilor de rand: este un tanar talentat, un geniu al informaticii, o fata extrem de inteligenta, dar care alunga prin sarcasmul ei si prin lipsa atentiei fata de detaliile estetice, o fata foarte nebunatica, un tanar neserios.

Aparitia persoanei care ii va schimba viata este evidenta si de cele mai multe ori ea se remarca prin opozitia lor totala. Daca unul iubeste cainii, celalalt iubeste pisicile, daca unul e cuminte, celalalt este un eliberat conditionat, daca unul este alb, celalalt este negru (si nu intr-un sens rasial).

Cei doi se cunosc dar nu se recunosc. Au cateva intalniri, eventual fac sex (in cazuri extreme si un copil), dar pentru orice spectator fericirea lor este evident cruda si incapabila sa suporte duritatea vietii reale.

De aceea apar incercarile. Daca Fat-Frumosul traditional omora zmei, dezlega vraji si invia morti, eroul modern al cinematografului se confrunta cu probleme mult mai scazute in intensitate si mai prozaice.

Ba o inseala pe Ileana, ba afla zana ca este rezultatul unui pariu, ba realizeaza cat de iresponsabil este de fapt printul si il alunga din viata si dormitorul ei, ba o a treia persoana intervine si desparte fericitul cuplu.

Incercarile acestea "de foc" coc relatia si ii gratifica in ochii lumii statutul de relatia ce poate supravietui indiferent de oprelisti. Impacarea vine inevitabil, cei doi se dau de trei ori peste cap si din monstruletii care se razboiau acum doua zile, ecranul este invadat de doua personaje nou-noute, stralucitoare si cu sentimente proaspat descoperite.

Si pentru ce?

Din nevoia noastra, a oamenilor moderni, prea rationali si cinici pentru a mai crede in basme, de a primi doze mici de povesti cu "da, vi se poate intampla si voua fericirea!"

Nu critic nici necesitatea si nici hranirea ei. Si eu infulec cu o pofta nebuna astfel de basme.

Pentru ca e nevoie de imaginea lor luminoasa (la propriu), de transformarile din ratuste urate in lebede, de Feti-Frumosi curajosi si responsabili si de Ilene Consanzene care mai spala si vasele.

"Sparg usa cu toporul" kind of girl

Sper ca in decursul timpului nu v-am lasat impresia ca as fi o tanara domnisoara prea serioasa care sta doar cu nasul in carti.

Ei bine, daca credeti asta...este in mare parte adevarat.
Dar totusi, pe ici pe colo, mai citesc si eu chestii "usoare", reviste de femei, trendy si glossy sau ce drac de denumiri mai poarta.

Si sincer de prea multe ori imi promit ca never ever o sa mai cumpar eu asemenea mizerii inutile, ca nu are sens sa dai banii pe hartie atat de scumpa, cu care nu poti aprinde nici macar un foc sanatos.

Dar sa lasam deoparte micile mele nemultumiri legate de comportamentul meu iresponsabil si sa va exemplific sursele mele de suparare.

***

Sa incepem cu un exemplu de natura domestica.
Femeia moderna e procopsita cu o colega de camera lenesa (adica puturoasa). Si ce i se recomanda sa faca?
Nu, nu va iluzionati: nu i se sugereaza sa poarte o discutie matura, sa imparta sarcinile etc. Nu! I se sugereaza sa pulverizeze detergent in aer!


Acum trecand cu vederea ca olandezii nu au de lucru, ce bine ar fi sa fie asa de simplu! Casa mea ar sclipi, nu as avea niciodata vase murdare in ghiuveta si nici un fir de praf dupa usa.

***

Si acum sa trecem la subiectul numaru' 1 al revistelor de femei: relatiile!

Na si vrem noi, tinerele domnisoare, sa purtam o discutie serioasa cu barbatul cu care ne impartim timpul liber si patul. Si ce ne sfatuiesc revistele de femei sa facem?
Of, dar nu va amagiti din nou! Iata solutia:




Incercand sa imi stapanesc un hohot de ras, ma intreb daca autorul articolului considera ca cititoarele revistei au ca parteneri niste gascani pe care ii ademenesti cu jocuri de culori.
Eu una refuz cu hotarare sa-mi consider partenerul (nu ma refer acum la toti!) un imbecil care poate fi manipulat in functie de unghiul mobilei cu care imi decorez camera. Am o parere mai buna eu despre mine si capacitatea mea de selectie!
In plus, daca tot incercam sa educam femeile si sa le dam tips & tricks in relatii, hai macar sa le dam sfaturi realiste si nu mizerii inutile!


Apogeul este insa atins de a 10-a propunere din seria "ce sa faci sa-l enervezi". Imi e greu sa-l si comentez:

Sa zicem (hai sa fiu eu ingaduitoare) ca acest "sfat" este unul ironic. Ca se bazeaza pe inteligenta cititoarelor (insultata ceva mai sus) si asteapta ca ele sa citeasca printre randuri. Din pacate nu se potriveste cu celelalte 9 "sfaturi" si din pacate suna ca nuca in perete, complet deplasat si insultator.

Si in fond eu nici macar nu am un topor in casa.

Mandrie canina

Asa cum am promis, revin cu un post cu multe poze cu minunatii catei prezenti duminica (11 Mai 2008) la expozitia din Timisoara.
In ordine aleatorie (mi-ar fi fost greu sa aleg cel mai frumos caine!) va prezint cativa dintre participanti:


Dog de Bordeaux - acesta din imagine este campion (avea capul mai mare decat al meu :))) si am fost atat de cucerita de el incat i-am luat numarul de telefon proprietarului. This is my dream dog la curte! :D


Si daca nu e sa fie (la curte) dog de Bordeaux, atunci o sa fie Terra Nova!!! :))




Basset - era singurul de felul lui in peisaj, plictisit si nepasator.


Desi erau singurii caini la care le era afisata si rasa deasupra capului, tot nu am retinut cum se numesc. Oricum sunt niste simpatici cu mutrisoare de ursuleti!


Asta micu' (impropriu spus, pentru ca deja cred ca se apropia de 60 de kg) astepta la soare sa intre in ring la juniori. Din cate am vazut eu, el era cel mai frumusel si bine facut! :) Desi nitel suparat pe mine ca i-am intrerupt siesta.
Ciobanesc german



Si daca nu o sa fie nici Dog de Bordeaux, nici Terra Nova, nici Ciobanesc german, atunci cu siguranta voi avea la curte un Boxer atat de mandru precum acesta! Nu stiu la ce cugeta, dar nu si-a schimbat privirea indiferent cat ne-am fatait in jurul lui.


The sweetest Bullmastiff ever! :)



Nu vreau sa fac o greseala. Le-as zice husky, dar erau incredibl de maruntei (cam la 10-12 kg). Si m-au cucerit pe loc. Mai ales individul din dreapta care avea o privire de geniu.


Si ea era printesa! :)

Cel mai simpatic Rotweiller prezent si unul dintre cei mai plictisiti catei.


Una dintre rasele mele preferate - Schnauzer urias. O splendoare de catel.


No further introduction. Cainele rasta unguresc: Puli!


Dumnealui este un Bobtail. Era tare simpatic, mai ales ca reperase un bobtailutz micutz ce se indrepta vesel spre el.



Si inca un Dog de Bordeaux. Plictisit , urias si incredibil de bland.

Duminica cu multa, multa dragoste

...pentru ca duminica asta mi-am petrecut-o cu cele doua pasiuni ale mele: animalele (cainii) si cartile!

Toata saptamana m-am smiorcait: "mergem la catei? mergem la catei???" No si dupa un somn luuuung (abia la 10.36 am facut ochi, cand Aldo deja isi pierduse rabdarea sa ma mai astepte) si dupa o cafea bauta pe fuga, am ajuns la Padurea verde la expozitia de caini.

Daaaaar o sa revin cu un post special cu multe-multe poze despre minunatele animale prezente acolo!

In a doua parte a zilei am fost la Schimb de carti, despre care puteti citi mai multe aici.

Si cred ca poza mesei unde am stat, va va ajuta sa intelegeti cu cate carti am ajuns eu acasa:

Ei bine, eu una o sa adorm la noapte cu gandul la cateii vazuti si dragaliti azi si cu speranta sa se lungeasca ziua la (macar!) 30 de ore sa am mai mult timp de citit! :)

Amanarea - Jean-Paul Sartre

Desi sunt o ferma sustinatoare a citirii unei serii in ordinea scrisa de autor (si recomand asta de cate ori am ocazia), de aceasta data am inceput lectura Cailor libertatii cu volumul de mijloc. Amanarea prezinta cele 5 zile care preceda semnarea tratatului de la Munich din 1938, din numeroase si diverse puncte de vedere. Ceea ce au in comun personajele si ceea ce reiese si din titlu e agonizanta amanare a unui eveniment inevitabil.

Sartre foloseste o tehnica narativa deosebita, pe care am mai intalnit-o in variante asemanatoare la Joyce si la Cortazar: firul narativ este secvential, cartea fiind construita pe franturi asemantoare unui joc puzzle. Tocmai din acest motiv la inceput lectura mi s-a parut frustranta, pentru ca nu reuseam sa tin evidenta numeroaselor personaje ce se succedau cu o viteza ametitoare, de multe ori, in interiorul unei singure fraze.

Ceea ce pare greu de urmarit la inceput (in disperare de cauza am aplicat metoda notatului elementelor caracteristice personajelor) ajunge sa dea savoarea romanului. Cu cat inaintam in lectura, am renuntat la micile mele notite ajutatoare pentru ca, desi prezentate aparent haotic, trimiterile si trairile personajelor aveau sens tocmai in aceasta devalmaseala. Pentru ca dincolo de efectul de dinamicitate dat lecturii, aceasta metoda aduce in lumina un aspect cu totul inedit, menit sa caracterizeze poporul francez interbelic: constiinta colectiva in fata unui nou eveniment asemanator celui din 1914-1918.

Personajele apar, in majoritate, sub forma de perechi si sunt din diferite colturi ale Frantei si din diverse clase sociale. Astfel, urmarim desfasurarea precipitata a evenimentelor, de la ministrul francez la taranul analfabet dezertor fara voie. Sunt surprinse trairile simultane a tuturor acestor personaje, a felului in care primesc vestea mobilizarii, a felului in care asteapta declaratia de razboi si cum se pregatesc de acest eveniment. Povestile lor individuale, fie ca este vorba de barbati care pleaca pe front, de pacifisti, profesori universitari, femei ramase singure, oscileaza intre trairi precum datoria si patriotismul, exaltarea sufleteasca si convingerea ca razboiul le va da sens existentei, lasitatea, teama, panica, dar mai ales, aproape o predominanta tendinta spre nihilism. Personal, cele mai puternice pagini mi s-au parut cele care l-au avut ca personaj principal pe Charles, un infirm, condamnat la o viata pe orizontala.

In anii de facultate am studiat de nenumarate ori contextul istoric care a condus la conciliatorismul francez si britanic de la inceputul celui de al doilea razboi mondial. Felul in care s-a decis sacrificarea lui Benes si a Cehoslovaciei a fost mereu un subiect ce trezea in mine revolta. Sartre nu incearca sa explice aceste evenimente, dar trairile personajelor sale ilustreaza perfect drama acelor zile. Felul in care sunt tarate in evenimente ce nu le pot controla, care le schimba intreaga existenta si le traseaza noi coordonate sufletesti, nu pot lasa mintea cititorului sa nu se intrebe cum ar reactiona si el in asemenea conditii.

Romanul are din punctul meu de vedere doua concluzii in fata amanarii. In primul rand reactia unei tinere fete, care fuge de acasa pentru a vedea Parisul inainte de a fi distrus de razboi : “N-o sa fie razboi; nici avioane deasupra Parisului; tavanele nu se vor prabusi din cauza bombelor : va trebui sa traiasca !”

In al doilea rand, la intoarcearea de la Munich, la vederea multimii extaziate de vestea semnarii tratatului si de ideea ca sacrificarea Cehoslovaciei le va cumpara pacea, uimirea cu care Daladier spune printre dinti : “Dobitocii!”

Jucarie noua!

In seara asta nu o sa scriu post pentru ca ma joc cu noua mea jucarie! :))

Va puteti imagina bucuria mea ca am in casa:

1 xerox - pentru cei ce simt, ca si mine, durerea aproape fizica cand trebuie sa caute urgent un xerox de cartier pentru o amarata copie de buletin! :(

2 imprimanta - bucuria este fara margini: nu ca nu as putea imprima chestii in Complex, dar sunt atatea lucruri de care imi era rusine sa le printez sau erau prea marunte si renutam! (nu va ganditi la pornosaguri, eu ma refer la retete si realizarea unui caiet culinar asemanator cu al bunicii!!!)

3 scanner - pentru toate pozele vechi din albumele de familie; pentru toate cartile vechi care nu au copertile pe net; pentru situatii de urgenta cand pot scana paginile de interes maxim, inainte sa returnez cartea la biblioteca!

4 are si fax! hmmm de asta nu ma bucur ca nu vad la ce sa-l folosesc :D

+ alte chichite pe care inca nu le-am descoperit
+ wireless! :)

Si cum nu sunt un geniu al tehnologiei moderne e greu de imaginat cat timp mi-a luat numai sa introduc in ordine corecta CD-urile de instalare (in conditiile in care pe ele scria CD 1 si CD 2 :)))